Poezie dezbrăcată.

 

- Ce mi-ai face, să zicem, dacă am fi singuri, disperaţi, înfometaţi după trupul celuilalt? Dacă ţi-aş da voie să-mi faci ce vrei tu, absolut orice, ţi-ai lăsa instinctul animalic să mă devoreze?

- Evit să îţi povestesc despre amorurile mele stinse.

- Spune-mi, am expirat.

- Păi, a zis, şi mi-a cuprins mijlocul cu mâinile, cred ca mi-aş înfige degetele în părul tău, aşa, şi cu un gest necugetat şi-a urcat repede braţul până la ceafa mea, făcându-mi reflexele să tresară, după care să se topească.

- Mhm, am gemut dintr-o respiraţie în timp ce îmi îndoia gâtul asemenea unui vampir care-şi pregătea fecioara de sacrificiul suprem.

- Apoi ţi-aş da jos tricoul cu dinţii, fir cu fir. Te-aş săruta încontinuu, ca să simţi arşiţa din buzele mele, ca şi cum ai săruta tot iadul.

- Deja îl simt, am zis, şi am înghiţit în sec.

Şi-a desprins mâna din părul meu şi mi-a dat şuviţele de păr de pe faţă. Mi-a cuprins capul în ale sale palme, şi-a lipit fruntea de a mea şi m-a privit în ochi. Respiraţia sa îmi înfunda nasul ţi am simţit că trebuia să mă retrag, dar ştiam că nu voiam asta, aşa că am, rămas acolo, prinsă în caldura ochilor lui, în mângâierile lui animalice, cu încheieturile tăiate şi cu respiraţia întreruptă. 

- Probabil că apoi te-aş întoarce cu spatele la mine, şi ţi-aş desprinde uşor sutienul. Ţi-aş săruta pistruii bruni de pe sâni şi aş coborî în jos, spre abdomen. Te-aş muşca de ici, de colo, ţi-aş lăsa semne de iubire, şi apoi le-aş săruta. Şi aş continua la nesfârşit, până aş ajunge să te întorc cu faţa la mine, să îţi văd ochii arămii. Te-aş săruta în spatele genunchiului în timp ce mi-aş înrădăcina degetele în coapsele tale, încât să ţi se zbârlească şi părul de pe ceafă. Şi să ştii, iubito, ce facem noi nu e sex sec, e poezie dezbrăcată, dragoste pură, inofensivă.

Am tresărit. Mi-am încleştat maxilarul ţi mi-am înfipt unghiile în coapsele lui. Mi-au dat lacrimile de plăcere. 

- Numai eu ştiu ce demon obraznic se joacă în al tău corp de zeiţă, a respirat.

Am gemut şi l-am sărutat, aruncându-mă nebuneşte în braţele lui şi înfăşurându-mi picioarele în jurul şoldurilor lui. Mi-a întins mâinile de perete şi oasele au lovit zidul cu un geamăt, şi el, de asemenea, de plăcere. Avea dreptate, era poezie dezbrăcată, când foaia şi stiloul se contopesc.

Scrisori pentru El, partea a II a, ultima.

Dragă Tu, doar imaginează-ţi asta :


Şi cu părul răvăşit am ieşit somnoroasă, în cămaşa ta şifonată, şi mi-am încolăcit braţele în jurul gâtului tău. Încă mai aveai mirosul tău specific. Mirosul ăla de parfum si de ... bărbat.
Stai acolo, în faţa aragazului şi-mi faci ceai. Parcă arăţi mult mai bine ca mine în bucătărie.
Dar parcă eşti schimbat, cumva.. Parcă eşti mai rece. Probabil de la vreme.
Te-ntorci şi mă săruţi. Te-ntreb unde ai fost, şi-mi zâmbeşti domol, de parcă n-ar conta. Poate chiar nu contează.
M-ăndepartez, şi-mi prinzi încheietura, mă ridici în braţe ca pe-o pană şi ma aşezi pe blatul mesei.Nu ştiu ce e mai fierbinte : cănile pline de ceai care-mi ating coapsele sau sărutările tale fierbinţi care-mi zbârlesc părul de pe ceafă. Îmi înmoi un geamăt, apoi tu îţi cobori buzele ca arşiţa pe gâtul meu. Tragi perdeaua, îţi rezemi mana de perete şi ma împingi mai in spate. Îmi ridici nenorocita de bretea de la sutien si apoi îţi înfigi degetele in piciorul meu. Alt geamăt stins, altă plăcere nebună.
Oh, cât te iubesc.
Mă-nşir toată pe masă, îmi vărs părul pe lângă trup şi mă topesc în braţele tale.
Tremur. Sfâşii cu privirea tot ce mă-nconjoară şi îl las decât pe el. Sunt nebună dupa el ca copilul după ciocolata, ca beţivii după alcool şi ca a mea conştiinţă după brizele de vară ce muşcă din şezlongurile de pe plajă.
Aş putea visa asta ore întregi, deşi respiraţia ta întrece cu mult limitele aşteptărilor mele. Mă agitam ca leoaica-n cuşcă. Ca o leoaică tânără, ca zbuciumul mării, ca apa tulbure. Aşa-i iubirea pe care ţi-o port. Îmi mănâncă oasele, la propriu. Oare tu simţi acelaşi lucru? Oare, acum te gândeşti la mine? Spune-mi.
Mi-ai şoptit că mă iubeşti. Cuvintele astea mi-au intrat pe-o ureche şi mi-au evadat pe gură, cu alte sunete ce semănau cu un si eu. Şi adevărul era, te iubeam. Şi nu-mi puteam imagina o zi fără tine. Te plăceam. Te voiam. Îţi voiam sărutarea pe pielea mea.
Eram anesteziată de genul ăla de plăcere care îmi traversa tot corpul în zig-zag şi care nu mă lăsa să dorm noaptea.
Şi soneria uşii suna ca o nenorocită de alarmă care mă face dimineaţa să mă dezlipesc de patul meu călduros. Cam aşa trebuia să mă dezlipesc şi de tine. Mi-am încheiat nişte nasturi ai cămăşii şi mi-am netezit părul. Am deschis uşa, afişându-mi doar trunchiul, nu şi picioarele. Poşta. Mi-a înmânat nişte hârtii şi am încuiat uşa, apoi un răcnet şi-a făcut apariţia si trupul mi s-a contopit cu metalul rece al uşii. Mi-am înşiretat picioarele in jurul trunchiului său si mi-am dat capul pe spate, muşcându-mi buzele. Alte muşcături se imprima obraznice pe gâtul meu, la fel şi pe al tău. Şi ne iubim nebuneşte, de parcă ar fi ultimul soldat care e aşteptat ca să ajungă în autobuz. Hai să facem dragoste pe masa din bucătărie, îmi spunea subconştientul meu, şi mă făcea să zâmbesc şi uneori chiar să râd, iar el, cu o privire naivă şi confuză, roşea, apoi mă săruta lin, şi mă plimba din bucătărie până în baie, apoi în dormitor, poate iar în bucătărie..

Salutări din partea bucătăriei. Îi e dor de tine.

Scrisori pentru El, partea I.

Dragă Tu,

Cum ar fi dacă ai fi al meu? Da, şi eu mă întreb, zi de zi.
Ar fi frumos, sunt sigură de asta.
Probabil mi-ai cuprinde palma într-a ta şi ai încleşta-o strâns, să nu îmi mai dai drumul.
M-aş căţăra pe tine ca pe o scară, că eşti al dracului de înalt, şi aş rămâne înfăşurată în jurul gâtului tău pentru totdeauna.
Mi-aş lua tocuri doar ca să te pot îmbrăţişa. Asta doar dacă nu te-ar deranja să îmi ridici trupul şi să mi-l aşezi lângă al tău.
Ce zici, te-ar deranja?
Te-aş trezi noaptea să-ţi spun că îmi e dor de tine. Dar nu ţi-aş spune că te iubesc. Nu. Te-aş lăsa să-ţi dai tu seama de asta.
Şi, în final, te-aş săruta neîncetat.

Dragă P - partea I

Obsesia asta de a vorbi cu tine îmi mănâncă oasele. Şi, straniu, nu fac nimic în priviinţa asta. Ştiu cum eşti. Eşti pretenţios, ai standarde şi tocmai de asta te plac. Păcat ca nu pot să mă ridic la ele îndeajuns de mult ca să te pot avea. Îmi vine să îmi tai mâinile la cât am scris şi am şters un rahat de mesaj, doar pentru că îmi era teamă de reacţia ta. Eşti matur. Gândeşti. Eşti diferit de restul, şi probabil de asta mă înnebuneşte la propriu comportamentul ăsta al tău. Ce pot să mai spun? M-am săturat să mă prefac că sunt indiferentă doar pentru că nu am absolut niciun cuvânt pe care să ţi-l adresez. Ar trebui să fiu eu, dar adevarata eu nu o să poată niciodată să ducă o conversaţie cu cineva ca tine. Sunt penibilă. Totul o să fie ok, chiar dacă acum nu e.

Vreau...

Nici nu îmi amintesc când m-am simţit ultima dată cu adevarat iubită de un "el". Nu îmi amintesc nici măcar frânturi din ceea ce era odată. Şi senzaţia asta îmi îmbibă inima cu venin, mă muşcă de gât şi de buze şi mă face să-mi fie aşa de dor de tine cum nu mi-a mai fost niciodată.

Am declarat deschis sezonul rece şi l-am serbat cu o nemernică de răceală care mi-a bântuit trupul timp de 3 zile şi 3 nopţi, corpul meu fiind parcă o pistă de bowling pe care treceau pastile. Poate de asta mă simt aşa goală. Ar trebui să vi, să-mi acoperi sufletul cu o frunză, sau poate cu sufletul tău.

Te-ar deranja, iubitule?

Tânjesc după tine în fiecare dimineaţă în care îmi lipseşte un sărut în loc de "bună dimineaţa" şi în fiecare seară în care îmi lipseşte un alt sărut de "noapte bună".

Te vreau. 

Vreau să fi doar al meu şi al nimănui. Să fi ca vântul. Să vi când vrei tu, să îmi biciui faţa cu sărutările tale brutale şi să îmi faci noduri din şuviţele părului.

Ah, am uitat!

Am făcut apendicită. În stânga. Între plămâni. Hai, scoate-o!

Nu vreau să mă judeci. De fapt nu vreau să mă judeci greşit. Vreau să ştii exact ce simt, ce vreau, ce am de gând să capăt. Nu contează cu câte "ele" o să fii. Încă ai parfumul meu pe gulerul cămăşii şi urmele rujului meu pe buze.

Nu vrei să ne amestecăm? Mi-aş înfunda faţa în gâtul tău şi tu poţi să-ţi înfunzi mâinile în părul meu.

Vreau să-ţi simt parfumul şi căldura corpului.

Vreau ca, atunci când îmi zâmbesc buzele, să îmi zâmbească şi ochii.

Vreau să te vad pe stradă şi să alerg de pe un trotuar pe altul doar ca să te sărut. 

Vreau să te îmbeţi cu buzele mele mai rău decât te îmbeţi cu ginul.

Vreau să îmi fumezi respiraţia.

Mai vreau, de asemenea, fluturi in stomac.

Vreau să îmi dovedeşti că iubirea este şi altceva decât pretexte pentru tâmpeniile poetice despre dragoste.

Şi ştii ce mai vreau?

Pe tine.

Iubeşti ?

- Iubeşti? m-a întrebat.

- Nu! am minţit. Tremuratul buzei de jos şi frecatul palmelor m-a dat de gol. Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu însămi. Mă putea descifra dintr-o privire când eram supărată, nervoasă, obosită, plictisită, îndrăgostită.

- Minţi. Iubeşti.

- Da, iubesc ceva. Sunetul ploii şi miro...

- Mirosul cărţilor vechi din biblioteci. Vremea ploioasă.

- Aşa e.

- Mâinile reci, a continuat, punându-şi mâna pe obrazul meu şi lăsându-mă să îi simt răcoarea pielii. Părul creţ, şi a făcut un gest subtil care i-a făcut o şuviţă brunetă să se aşeze mai bine în valurile părului. Lumina de după o pereche adâncă de ochi albaştrii. Şi nu iubeşti doar asta. Iubeşti faptul că doar tu poţi înţelege perechea aia întunecată. Mai iubeşti scânteia care zace în adâncul lor, pe care doar tu reuşeşti să o aprinzi.

- Ok.

- Flirtezi. Toată lumea ştie că cuvântul “ok” este cuvânt pentru flirt.

Am vrut să spun iar cuvântul, dar mi-am înghiţit cuvintele şi am murmurat:

- Şi tu iubeşti.

- Greşeşti. Eu plac lucruri. Însă iubesc doar pe cineva.

- Ce îţi place? l-am întrebat, de parcă nu-l cunoşteam şi eram doar doi tineri îmbătrâniţi într-ale conversaţiei, având în vedere că acum tot ce trebuia să ştii despre o persoană ca să ti-o poţi pune cu ea era numele şi vârsta (pe care în ultimul timp o luai intuitiv).

- Multe. Dar numai pe tine te iubesc.

Ajunsesem să aud asta de sute de ori până acum şi prinsesem un fel de alergie. Mi-am frecat nasul şi am continuat să-l privesc.

- Pot reţine fata cu ochii verzi din bibliotecă sau pe cea cu buclele perfecte, după cum spui tu, din cafeneaua unde ne-am cunoscut. Dar nu o să le ţin minte mereu. Uneori te îndrăgosteşti de ambalaj, dar personalitatea te face să te agăţi nebuneşte de persoană şi să lupţi până când e numai a ta. Aşa e şi la mine, şi te iubesc.

Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

...

Mi-am lipit palma de uşă şi am împins-o încet, intrând în căldura ameţitoare cu miros de cafea dinăuntru şi căutând cu privirea o masă liberă.

Şi am găsit-o. O masă rotundă şi înaltă, de sticlă.

Perfect, mi-am spus, în timp ce îmi dădeam jos trenciul negru şi îmi desfăşuram eşarfa din jurul gâtului.

O fată slăbuţă şi speriată, de parcă ar fi luat prima comanda de când se ştie, s-a apropiat repede murmurând un "Ce doriţi?".

I-am zâmbit încurajator, apoi i-am răspuns:

- Un ceai de lămâie, după care fata a plecat.

Am rămas zâmbind şi am urmărit picăturile de ploaie care se scurgeau repede pe sticla aburită a ferestrei, cu faţa încleştată de un sentiment straniu.

Mi-a sosit ceaiul.

Clopoţelul atârnat de tavan m-a trezit brusc din transă, făcând contact cu uşa cafenelei, iar înăuntru şi-a făcut apariţia... cineva.

Cineva înalt, brunet, cu părul ravăşit şi creţ, cu faţa palidă şi cu cearcăne, de parcă era student la medicină şi nu dormise două nopţi la rând ca să înveţe. Şi cu toate astea... Îmi placea. S-a aşezat la masa din faţa mea.

Am ramas aşa ceva timp, admirându-l, analizându-i genele lungi şi întunecate care se agitau într-una peste secţiunea cu băuturi din meniu, degetele subţiri care răsfoiau foile şi respiraţia ritmata care îi mişca pieptul. Fata a venit şi la el, puţin mai sigură acum, şi m-a privit recunoscătoare. Mi-am abătut capul în ceaşcă şi am mai împins o data plicul la fund, zâmbind, după care am auzit două cuvinte :

- De lămâie.

Mi-am ridicat privirea, şi am constatat uimită că mă privea cu o pereche de ochi albaştri, scânteietori. Ce căuta un băiat ca el într-o cafenea monotonă din suburbia oraşului?

I-a sosit ceaiul.

Mi-am întors privirea iar, scufundându-mă-n ceaşcă, pierzându-mă în amintirea părului său creţ şi a ochilor săi albaştri.

L-am auzit sorbind din ceaşcă, am zâmbit şi i-am urmat exemplul.

A râs.

Şi eu la fel.

Mi-am ridicat privirea şi... Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

Încontinuu, fără încetare. Ne zâmbeam. Eram vrajiţi. Eu mă pierdeam în ochii lui, dar el..

El în ce se pierdea? În ochii mei căprui? Ochii pe care îi vezi la fiecare străin de pe stradă, mi-am spus, şi ruşinată, mi-am vârât capul înapoi în ceaşcă, chiar dacă lichidul se terminase.

Un scaun mângâie podeaua de lemn.

Pleacă, am murmurat. Şi nici un amărât de bună nu am zis, m-am certat singură.

Apoi un alt scaun, cu acelaşi sunet, şi un parfum de bărbat mi-a învăluit mintea.

- Bună, a spus.

Am zâmbit.

Nici nu-mi amintesc când s-a sfârşit..

Nemărginit, neîmblânzit, sălbatic, periculos, indiferent, neînţeles, nepăsător.

Tu.

Nu te-am cunoscut îndeajuns încât să te pot descrie, cu toate că am făcut-o. Dar chiar am făcut-o?

Nu.

Sau poate că da?

Da. Aşa cum te-am cunoscut, cum ţi-am pus eticheta. Cum am creat un alt tu fără să vreau, şi m-am agăţat de acest tu sperând că eşti aşa şi în realitate, aşa cum te-am descris, deşii ceva din mine mi-a spus că eşti diferit. Atât de diferit, mi-am dat seama.. Prea târziu, ce-i drept. Dar firul subţire de speranţa parcă e mai puternic decât fierul, decât orice alt metal.. Şi tot ceea ce simt.. Iubire, atracţie, mânie, confuzie, nesiguranţă.. Şi ele sunt mai puternice decât orice.. Dar sunt doar speranţe. Speranţe care s-ar putea fărâma la fel de usor cum se destramă picăturile de cafea de pe buzele tale. La fel de uşor cum fluturi o iau razna prin stomacul meu. Şi la fel de uşor cum .. Cum valurile pocnesc langă stânci. 

Frică.

Frică de ce? De respingere?

Da..

 Şi de nimic altceva? m-a întrebat el.

De sentimente.

i-am spus încet, apoi speranţele au dispărut ca spuma mării.

Se terminase? Toate sentimentele încetaseră?

Nu. Eşti captiva lor, a mea.

13 mai 2012 - începutul nimicului.

O iluzie, una atât de perfectă încât mă făcea să ma întreb dacă era mai perfect decât cerea veşnicul meu egoism . Şi apoi am aflat . Era , într-adevăr , perfect . Felul în care îşi plimba degetele prin părul răvăşit era şi el perfect, sau mai bine zis , modalitatea prin care o facea . Pur si simplu , era perfect . Îşi plimba degetele subţiri şi lungi printre şuviţele de un blond închis , aproape şaten , apoi îşi ridica genele lungi şi întunecate şi mă privea cu ochii de un verde pal . Şi , o parte din mine ştia ca îl priveam pe ascuns , ca o infractoare , dar nimic nu ma putea face să-mi arunc privirea în altă parte . Era atât de indiferent . Era o ispită umană , o tenţatie vie , care-mi parcurgea corpul în fiecare secundă în care îl priveam şi în care mă privea . Şi totuşi , singura cale pentru a scăpa de tentaţie este să-i cedăm .

Dar există şi temă pentru acasă : Dacă nici aşa nu scăpăm de tentaţie ? Să i te oferi într-u totul , sau să păstrezi sânge rece ?

Există bărbaţi pe care mai bine îi admiri, decât să îi intoxici cu propriul tău corp.