Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

...

Mi-am lipit palma de uşă şi am împins-o încet, intrând în căldura ameţitoare cu miros de cafea dinăuntru şi căutând cu privirea o masă liberă.

Şi am găsit-o. O masă rotundă şi înaltă, de sticlă.

Perfect, mi-am spus, în timp ce îmi dădeam jos trenciul negru şi îmi desfăşuram eşarfa din jurul gâtului.

O fată slăbuţă şi speriată, de parcă ar fi luat prima comanda de când se ştie, s-a apropiat repede murmurând un "Ce doriţi?".

I-am zâmbit încurajator, apoi i-am răspuns:

- Un ceai de lămâie, după care fata a plecat.

Am rămas zâmbind şi am urmărit picăturile de ploaie care se scurgeau repede pe sticla aburită a ferestrei, cu faţa încleştată de un sentiment straniu.

Mi-a sosit ceaiul.

Clopoţelul atârnat de tavan m-a trezit brusc din transă, făcând contact cu uşa cafenelei, iar înăuntru şi-a făcut apariţia... cineva.

Cineva înalt, brunet, cu părul ravăşit şi creţ, cu faţa palidă şi cu cearcăne, de parcă era student la medicină şi nu dormise două nopţi la rând ca să înveţe. Şi cu toate astea... Îmi placea. S-a aşezat la masa din faţa mea.

Am ramas aşa ceva timp, admirându-l, analizându-i genele lungi şi întunecate care se agitau într-una peste secţiunea cu băuturi din meniu, degetele subţiri care răsfoiau foile şi respiraţia ritmata care îi mişca pieptul. Fata a venit şi la el, puţin mai sigură acum, şi m-a privit recunoscătoare. Mi-am abătut capul în ceaşcă şi am mai împins o data plicul la fund, zâmbind, după care am auzit două cuvinte :

- De lămâie.

Mi-am ridicat privirea, şi am constatat uimită că mă privea cu o pereche de ochi albaştri, scânteietori. Ce căuta un băiat ca el într-o cafenea monotonă din suburbia oraşului?

I-a sosit ceaiul.

Mi-am întors privirea iar, scufundându-mă-n ceaşcă, pierzându-mă în amintirea părului său creţ şi a ochilor săi albaştri.

L-am auzit sorbind din ceaşcă, am zâmbit şi i-am urmat exemplul.

A râs.

Şi eu la fel.

Mi-am ridicat privirea şi... Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

Încontinuu, fără încetare. Ne zâmbeam. Eram vrajiţi. Eu mă pierdeam în ochii lui, dar el..

El în ce se pierdea? În ochii mei căprui? Ochii pe care îi vezi la fiecare străin de pe stradă, mi-am spus, şi ruşinată, mi-am vârât capul înapoi în ceaşcă, chiar dacă lichidul se terminase.

Un scaun mângâie podeaua de lemn.

Pleacă, am murmurat. Şi nici un amărât de bună nu am zis, m-am certat singură.

Apoi un alt scaun, cu acelaşi sunet, şi un parfum de bărbat mi-a învăluit mintea.

- Bună, a spus.

Am zâmbit.