Vreau...

Nici nu îmi amintesc când m-am simţit ultima dată cu adevarat iubită de un "el". Nu îmi amintesc nici măcar frânturi din ceea ce era odată. Şi senzaţia asta îmi îmbibă inima cu venin, mă muşcă de gât şi de buze şi mă face să-mi fie aşa de dor de tine cum nu mi-a mai fost niciodată.

Am declarat deschis sezonul rece şi l-am serbat cu o nemernică de răceală care mi-a bântuit trupul timp de 3 zile şi 3 nopţi, corpul meu fiind parcă o pistă de bowling pe care treceau pastile. Poate de asta mă simt aşa goală. Ar trebui să vi, să-mi acoperi sufletul cu o frunză, sau poate cu sufletul tău.

Te-ar deranja, iubitule?

Tânjesc după tine în fiecare dimineaţă în care îmi lipseşte un sărut în loc de "bună dimineaţa" şi în fiecare seară în care îmi lipseşte un alt sărut de "noapte bună".

Te vreau. 

Vreau să fi doar al meu şi al nimănui. Să fi ca vântul. Să vi când vrei tu, să îmi biciui faţa cu sărutările tale brutale şi să îmi faci noduri din şuviţele părului.

Ah, am uitat!

Am făcut apendicită. În stânga. Între plămâni. Hai, scoate-o!

Nu vreau să mă judeci. De fapt nu vreau să mă judeci greşit. Vreau să ştii exact ce simt, ce vreau, ce am de gând să capăt. Nu contează cu câte "ele" o să fii. Încă ai parfumul meu pe gulerul cămăşii şi urmele rujului meu pe buze.

Nu vrei să ne amestecăm? Mi-aş înfunda faţa în gâtul tău şi tu poţi să-ţi înfunzi mâinile în părul meu.

Vreau să-ţi simt parfumul şi căldura corpului.

Vreau ca, atunci când îmi zâmbesc buzele, să îmi zâmbească şi ochii.

Vreau să te vad pe stradă şi să alerg de pe un trotuar pe altul doar ca să te sărut. 

Vreau să te îmbeţi cu buzele mele mai rău decât te îmbeţi cu ginul.

Vreau să îmi fumezi respiraţia.

Mai vreau, de asemenea, fluturi in stomac.

Vreau să îmi dovedeşti că iubirea este şi altceva decât pretexte pentru tâmpeniile poetice despre dragoste.

Şi ştii ce mai vreau?

Pe tine.

Iubeşti ?

- Iubeşti? m-a întrebat.

- Nu! am minţit. Tremuratul buzei de jos şi frecatul palmelor m-a dat de gol. Mă cunoştea mai bine decât mă cunoşteam eu însămi. Mă putea descifra dintr-o privire când eram supărată, nervoasă, obosită, plictisită, îndrăgostită.

- Minţi. Iubeşti.

- Da, iubesc ceva. Sunetul ploii şi miro...

- Mirosul cărţilor vechi din biblioteci. Vremea ploioasă.

- Aşa e.

- Mâinile reci, a continuat, punându-şi mâna pe obrazul meu şi lăsându-mă să îi simt răcoarea pielii. Părul creţ, şi a făcut un gest subtil care i-a făcut o şuviţă brunetă să se aşeze mai bine în valurile părului. Lumina de după o pereche adâncă de ochi albaştrii. Şi nu iubeşti doar asta. Iubeşti faptul că doar tu poţi înţelege perechea aia întunecată. Mai iubeşti scânteia care zace în adâncul lor, pe care doar tu reuşeşti să o aprinzi.

- Ok.

- Flirtezi. Toată lumea ştie că cuvântul “ok” este cuvânt pentru flirt.

Am vrut să spun iar cuvântul, dar mi-am înghiţit cuvintele şi am murmurat:

- Şi tu iubeşti.

- Greşeşti. Eu plac lucruri. Însă iubesc doar pe cineva.

- Ce îţi place? l-am întrebat, de parcă nu-l cunoşteam şi eram doar doi tineri îmbătrâniţi într-ale conversaţiei, având în vedere că acum tot ce trebuia să ştii despre o persoană ca să ti-o poţi pune cu ea era numele şi vârsta (pe care în ultimul timp o luai intuitiv).

- Multe. Dar numai pe tine te iubesc.

Ajunsesem să aud asta de sute de ori până acum şi prinsesem un fel de alergie. Mi-am frecat nasul şi am continuat să-l privesc.

- Pot reţine fata cu ochii verzi din bibliotecă sau pe cea cu buclele perfecte, după cum spui tu, din cafeneaua unde ne-am cunoscut. Dar nu o să le ţin minte mereu. Uneori te îndrăgosteşti de ambalaj, dar personalitatea te face să te agăţi nebuneşte de persoană şi să lupţi până când e numai a ta. Aşa e şi la mine, şi te iubesc.

Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

...

Mi-am lipit palma de uşă şi am împins-o încet, intrând în căldura ameţitoare cu miros de cafea dinăuntru şi căutând cu privirea o masă liberă.

Şi am găsit-o. O masă rotundă şi înaltă, de sticlă.

Perfect, mi-am spus, în timp ce îmi dădeam jos trenciul negru şi îmi desfăşuram eşarfa din jurul gâtului.

O fată slăbuţă şi speriată, de parcă ar fi luat prima comanda de când se ştie, s-a apropiat repede murmurând un "Ce doriţi?".

I-am zâmbit încurajator, apoi i-am răspuns:

- Un ceai de lămâie, după care fata a plecat.

Am rămas zâmbind şi am urmărit picăturile de ploaie care se scurgeau repede pe sticla aburită a ferestrei, cu faţa încleştată de un sentiment straniu.

Mi-a sosit ceaiul.

Clopoţelul atârnat de tavan m-a trezit brusc din transă, făcând contact cu uşa cafenelei, iar înăuntru şi-a făcut apariţia... cineva.

Cineva înalt, brunet, cu părul ravăşit şi creţ, cu faţa palidă şi cu cearcăne, de parcă era student la medicină şi nu dormise două nopţi la rând ca să înveţe. Şi cu toate astea... Îmi placea. S-a aşezat la masa din faţa mea.

Am ramas aşa ceva timp, admirându-l, analizându-i genele lungi şi întunecate care se agitau într-una peste secţiunea cu băuturi din meniu, degetele subţiri care răsfoiau foile şi respiraţia ritmata care îi mişca pieptul. Fata a venit şi la el, puţin mai sigură acum, şi m-a privit recunoscătoare. Mi-am abătut capul în ceaşcă şi am mai împins o data plicul la fund, zâmbind, după care am auzit două cuvinte :

- De lămâie.

Mi-am ridicat privirea, şi am constatat uimită că mă privea cu o pereche de ochi albaştri, scânteietori. Ce căuta un băiat ca el într-o cafenea monotonă din suburbia oraşului?

I-a sosit ceaiul.

Mi-am întors privirea iar, scufundându-mă-n ceaşcă, pierzându-mă în amintirea părului său creţ şi a ochilor săi albaştri.

L-am auzit sorbind din ceaşcă, am zâmbit şi i-am urmat exemplul.

A râs.

Şi eu la fel.

Mi-am ridicat privirea şi... Şi am început să ne zâmbim puţin câte puţin.

Încontinuu, fără încetare. Ne zâmbeam. Eram vrajiţi. Eu mă pierdeam în ochii lui, dar el..

El în ce se pierdea? În ochii mei căprui? Ochii pe care îi vezi la fiecare străin de pe stradă, mi-am spus, şi ruşinată, mi-am vârât capul înapoi în ceaşcă, chiar dacă lichidul se terminase.

Un scaun mângâie podeaua de lemn.

Pleacă, am murmurat. Şi nici un amărât de bună nu am zis, m-am certat singură.

Apoi un alt scaun, cu acelaşi sunet, şi un parfum de bărbat mi-a învăluit mintea.

- Bună, a spus.

Am zâmbit.