Nici nu-mi amintesc când s-a sfârşit..

Nemărginit, neîmblânzit, sălbatic, periculos, indiferent, neînţeles, nepăsător.

Tu.

Nu te-am cunoscut îndeajuns încât să te pot descrie, cu toate că am făcut-o. Dar chiar am făcut-o?

Nu.

Sau poate că da?

Da. Aşa cum te-am cunoscut, cum ţi-am pus eticheta. Cum am creat un alt tu fără să vreau, şi m-am agăţat de acest tu sperând că eşti aşa şi în realitate, aşa cum te-am descris, deşii ceva din mine mi-a spus că eşti diferit. Atât de diferit, mi-am dat seama.. Prea târziu, ce-i drept. Dar firul subţire de speranţa parcă e mai puternic decât fierul, decât orice alt metal.. Şi tot ceea ce simt.. Iubire, atracţie, mânie, confuzie, nesiguranţă.. Şi ele sunt mai puternice decât orice.. Dar sunt doar speranţe. Speranţe care s-ar putea fărâma la fel de usor cum se destramă picăturile de cafea de pe buzele tale. La fel de uşor cum fluturi o iau razna prin stomacul meu. Şi la fel de uşor cum .. Cum valurile pocnesc langă stânci. 

Frică.

Frică de ce? De respingere?

Da..

 Şi de nimic altceva? m-a întrebat el.

De sentimente.

i-am spus încet, apoi speranţele au dispărut ca spuma mării.

Se terminase? Toate sentimentele încetaseră?

Nu. Eşti captiva lor, a mea.